Allow yourself to be a beginner, no one starts off being excellent

.

Trebuie sa recunosc ca am o mare problema, ciuda pe mine insami, rusine de multe ori, asteptari prea mari, dupa poate prea putin timp. (Ce inseamna prea putin timp? Probabil ca de asta trebuie sa ne dam seama singuri. Unora le poate lua un an, altora 10. Cat de important e timpul fizic pe care il petrecem in cautarea perfectiunii profesionale/personale? Pana la urma it will (or should) take a lifetime, nu?)
Ne adaptam diferit, iar neuronii nostri incep sa creeze căi bătute dupa un numar mai mic sau mai mare de du-te vino-uri (e cam acelasi lucru ca si cu timpul dedicat perfecționării), but we shouldn’t blame them…
Pana la urma, cel mai greu e de iertat propria persoana. De acceptat propriile limitari.
Sa lupti impotriva, sa incerci sa fii mai bun, in conditiile in care vrei sa fii cel mai bun (!) e de-a dreptul simplu… e practic singura cale de urmat! Pe cand acceptarea neputintei e subiect de dezgust, repros, detresa psihica enorma.
E dezamăgire. Pt ca ne credem imbatabili, dar suntem doar oameni.
Chiar si dobandind excelenta, it won’t be enough… pt ca ochii noștri nu vad decat excelenta celorlalti… iar ce face propria persoana pare ceva simplu. Ce e amuzant e ca altii ne vad excelenti!

A smooth sea never made a skillful sailor

Asa cum o viața ușoară nu face un om deosebit.
Asa cum dintr-o garda goala nu inveti nimic.
Sau cum o relație simpla nu te retine nici un pic.

Word

“Întreaba. Cere. Bate. Îndrăznește. Nu te teme. Nu te spaimanta. Stăruie. Navaleste. Fii treaz. Fii întreg la minte. Tot atâtea îndemnuri care cu prisosinta arată ca nu se cuvine sa fim prosti.” N. Steinhardt

Perfect little day

Imi place ca am început sa am o viața ordonata.
Exista câteva lucruri care se repeta in bucla si imi dau o minunata stare de relaxare.
Like running! Every saturday or sunday or anyday, when i get to.
Or swimming. Mi-am facut primul abonament la o piscina, si învăț încet încet sa înot pe bune. Imi pare tare rau ca in romania nu suntem inițiați de mici in sporturi, cum e înotul, alergatul, dansul, orice care sa se implanteze in sistemul nostru cotidian si sa ne stimuleze corpul si mintea. La mijloc e sănătate, e spirit de competivitate, e autodepasire, e o dezvoltare personala complexa, mai profunda decat ce pare la o prima vedere. Și sunt chestii care nici măcar nu costa bani…
Scuze ca pt alergat ai nevoie de un echipament, si echipamentul poate sa fie destul de scump, se găsesc, dar sa fim seriosi, putem alerga si într-un jaf de tricou, o pereche de tenisi si un pantalon, cu aceeași performanța.
Anyway, chestiile astea imi dau un sentiment de inradacinare, de siguranță, like anywhere i go, i can do it, and it would feel like home (cu toate ca tocmai acasa n-o făceam).
Imi dau încredere in forțele mele, cu fiecare km in plus pe care il adaug la fiecare cursa, cu fiecare coordonare perfecta care ma face sa ma simt ca un peste in apa. Creează pur si simplu dependență, i just wanna go back there and do it better and better!
Alergând in parcul de langa mine, vad mame alergând cu fiicele lor. Tati alergând cu băieții lor. Părinți si copii de absolut toate vârstele, de la 10 ani la 70. Ma uimesc, pt ca in romania, toata lumea cauta scuze: e prea mic ca sa-l dau la un sport, eu sunt prea bătrân ca sa alerg, e frig afara, e cald afara.
So please, come with anything, but excuses!
Just go running!

Siameze

The day’s big deal a fost separarea unor siameze…
Cum? De ce? Oare chiar se merita?
O mama din côte d’ ivoire… de 17 ani… satula sa vadă pe toata lumea invartindu-se in jurul copiilor ei, mai mult de curiozitate decât de altceva…
Dar, da, e o chestie exceptională, eu una nu stiu daca o sa ma mai întâlnesc cu așa ceva vreodată…
O interventie care a durat mai mult de 20 de ore, si niste copii separati, care dorm pt prima oară in camere diferite…
Au 6 luni, suficient cat sa nu înteleagă mare lucru, dar in același timp sa aibă un șoc psihologic.
Deocamdata nu conștientizează nimic, pt ca sunt se date, intubate, in reanimare.
Inainte de interventie, era incredibil de vazut… efectiv părea ceva SF, ca Cerberul cu doua capete, ca centaurii, ca sirenele…
Incercai sa te joci cu una dintre ele și cealaltă te prindea de brat… dar in același timp erau pline de viata, ca niste animalute nevinovate…
S-au născut cu trei picioare, care sa le servească amandurora… in plus de asta, din cei patru rinichi, doar doi sunt functionali, din cei patru plămâni la fel. Una dintre ele are un uter si o vezica normale, cealaltă nu are nici una nici alta… au fiecare câte o inima, si in plus, unele organe sunt rotate, situate pe dreapta in loc sa fie pe stânga și viceversa.
O interventie reusita, sub premiza ca mai e mult de lucru de acum incolo…
Is it worth it?
Nu vor avea niciodată o viata normala…
P oate ca mai legitim era sa fie ucise, așa cum s-ar fi intamplat daca rămâneau in satul in care s-au născut…
In momentul asta una dintre ele are un singur picior, nu are uter, are o vezica reconstruită de chirurgi, are un rinichi functional, transplantat de la sora ei, care ii avea pe amândoi bunii, nu are colon ci doar intestin subtire, prin care orice tranzit se va face hiper rapid, in așa fel incat probabil nu o sa poata absorbi nutrientii necesari,  si, in plus, la orice boala diareica (destul de probabil sa apara, o data reintoarsa in africa…) o sa se deshidrateze. Si nu o sa mai fie medicii de la necker acolo sa o salveze…
Cealaltă fetita are ambele picioare, dar cel comun nu este si nu va fi niciodată functional, in schimb are cea mai mare parte a organelor. Problema ei ar fi ca are meatul urinar implantat la nivelul la care in mod normal e anusul… iar anusul e si mai posterior…
Nu-mi e greu sa-mi imaginez ce neplăceri ar provoca lucrul asta unei persoane normale, dar sa zicem ca in context this is the least of the troubles!
Sunt foarte curioasă de continuare.
E interesant ca au fost operate totuși, știind ca exista siamezi in lume care traiesc lipiti toata viata. De ce ele au fost despartite? Probabil pt ca ar fi murit mult mai repede. Dar și să trăiască asa…
Natura e pur si simplu incredibilă.
Uitându-ma la anatomia lor, la felul in care organele lor s-au dezvoltat impletindu-se, cum unele au fost lăsate sa se hipotrofieze, si cum s-a dezvoltat doar strictul necesar pt amândouă, ca si cum ar fi una singură…
It’s just mind blowing.

Coincidente

Oare chiar exista? Sau e “doar” destinul care își spune cuvântul?
Am o prietena care ieșind din maternitatea in care tocmai se născuse baietelul fratelui ei, a dat, împreuna cu ai ei părinți, de un restaurant. Un restaurant micut, neînsemnat, in care poate ca n-ar fi intrat in mod normal. Stand in fata, nehotărâți, dinăuntru le-a facut semn o femeie sa intre, ca e foarte misto mâncarea. Pana la urma, intrând in restaurant, si in vorba cu femeia respectiva, au descoperit ca ea era sora tatălui prietenei mele. Imbarligat, dar cat de tare?!? Sora abandonată de părinți cu ani in urma, in fine, o poveste complicata, dar ce regăsire! Dupa câteva pahare, in cinstea noului nepot si a surorii regăsite, a ieșit o adevarata sărbătoare in familie!
Ca sa nu mai zic de ceilalți oameni care erau la mesele din jur, si care au promis sa se întoarcă in restaurantul-teatru, cu condiția sa pună in scena si alte asemenea “coincidente”!
Genial!
Soarta mi se pare o chestie absolut geniala!
Nu stiu cine a fost geniul care s-a gândit prima oară la “destin”, nu stiu in ce moment omul pădurii si-a dat seama ca nu e totul Hazard.
Mai degrabă decat “the secret”, care zice ca noi atragem ceea ce ni se întâmpla, cred ca de fapt avem flash-uri din lucruri viitoare, care efectiv se adeveresc.
Altfel nu-mi pot imagina cum de lucrurile la care ne gândim cu toata puterea, care dorim sa ni se întâmple, nu se întâmpla întotdeauna, pe când lucruri care ne vin preț de o secunda in minte, chiar se produc…
De exemplu, acum trei ani, când mi-am început rezidențiatul in romania, am avut un pacient cu o boala hiper complicata, care la un moment dat a venit la Paris pentru analize si un tratament care in romania nu se făcea. A venit la Necker. Iar când s-a întors, mi-a arătat analizele, si vedeam peste tot logoul Necker. And i thought to myself, for a second: cum ar fi sa ajung si eu sa lucrez la Necker? Un gând care a plecat cum a venit.
Doar ca acum… lucrez la Necker…

These days’ mainstream, LOVE

I feel like i’m in the rightdoing land. But it doesn’t feel so good.
Facerea de bine nu e întotdeauna cel mai înălțător lucru.
Dar nu despre asta vreau sa vorbesc.
I just left someone i love, and that loves me, so that he can be happy.
And it made me think… What is LOVE?
Cred ca oamenii au uitat o parte din formula asta Magica (probabil ca in mod voit, ca sa nu strice momentele frumoase). Trebuie sa fie “aleg sa te iubesc” si nu “te iubesc”.
“Aleg sa te iubesc” pt ca “alături de tine, nu sunt singur”, pt ca “pot face lucruri pe care singur nu le-as putea face”, “pt ca învăț lucruri alături de tine”, “aleg sa te iubesc pt ca tu ma iubesti”, “aleg sa te iubesc pt ca asta ma face sa ma simt puternic”, etc etc. Motivele pt care oamenii aleg sa iubească sunt incredibile, de la banale, pana la groaznice.
In același timp, știm ca sunt momente in care omul de langa noi, pe care il “iubim” ne va scoate din minți câteodată, dar ce daca? Ne aduce atât de multe lucruri bune, încât merita sa “luptam” si sa rămânem in relația aia.
Pana la urma ce e dragostea nu un răspuns la egoismul nostru? Nu, nu e gratia divina, nu e Săgeata lui Cupidon.
E sentimentul care ne face sa crestem in proprii ochi, in loc sa ne detestam pt micile sentimente meschine care ne împing spre ea.
E si multă chimie, pt ca e clar ca nu putem fii cu oricine.
Dar e orgoliu, e interes, e dorința de a fi ca ceilalți.
Si asa cum am ales sa iubim, putem alege sa ne si “dezindragostim”. Cum zicea o prietena “ma indragostisem de el, pana am aflat ca are iubita”.
Altfel cum se face ca dintr-o data, dupa ani de relație, oamenii pot pur si simplu sa se părăsească? Răspunsul e ca oamenii se schimba, evoluează, prioritatile lor se schimba, nevoile lor se schimba, iar daca toate astea nu se schimba la fel pt cei doi, ei își vor cauta hrana pt micii lor monștri in alta parte.
De-aia atunci când faci un bilant si îți dai seama ca in mai mult de 50% din timp te simți nașpa alături de cineva! hotarasti sa-i dai papucii. If you’re strong enough. Si daca nu te-ai uitat prea mult la filme de dragoste.

Stiu ca it doesn’t seem right… Stiu ca par sa nu fi iubit vreodată.
But guess what, tocmai am ieșit dintr-o relație in care m-am simțit minunat in cea mai mare parte a timpului, cea mai prețioasa persoana din lume… It was complicated, dar e cea mai matura decizie pe care am luat-o vreodată pe plan sentimental.

Connection, SVP.

Daca exista alti romani pe aici, cer universului sa ma puna in legatura cu ei!

Deci, vreo comunitate de romani in apropiere de Mulhouse, Strasbourg, Freiburg? Let me know, please! Va scot la o cafea, un vin fiert, o bere! to party and bullshit, you know?

Poveste de Decembrie

Une mois et demi apres, iata-ma cu totul mobilat, un cuibusor cald, probabil cea mai frumoasa camera din caminul asta, toti cei care mi-au trecut pragul au fost uimiti. Si eu la fel, nu ma asteptam ca lumea din jur sa fie atat de nepasatoare fata de ce e in jurul lor. Cum as putea sta intr-o camera goala, din care e evident ca lipsesc atatea lucruri? Ce asteptam, viata e cea pe care o traim zi de zi. Da, da, da, societatea de consum in care traim ne-a imbolnavit. Dar in acelasi timp, e pur si simplu minunat sa te trezesti dimineata si sa-ti bei cafeaua in pat, e minunat sa pasesti pe covorul colorat atunci cand picioarele vor sa fuga de pe linoleumul de camin. Sunt niste mici rasfaturi zilnice, de care in mod normal nici nu ne dam seama, dar de care aici am devenit constienta, si pe care consider ca le meritam din plin.

Si a venit Craciunul, si a si trecut.

And my best friend came here, si am petrecut 7 zile, 24/24 impreuna. Iar la sfarsitul acestor zile am realizat ca probabil sunt putini oamenii care dupa timpul asta ar mai ramane prieteni! :))))

Da, a fost una din cele mai grele experiente de pana acum. In primul rand pt ca in micuta mea camera de camin (pe care a gasit-o de-a dreptul fermecatoare de la primul pas inauntru), am locuit singura, iar ea parea un intrus in universul meu. Si in al doilea rand pt ca suntem doua firi extrem de diferite.

Acum, dupa plecarea ei, realizez ca tot universul meu s-a destramat.

Inainte, eram fericita cu ce am, in fiecare seara abia asteptam sa ajung acasa, sa ma incui in camera mea si sa citesc ceva. In camera mea era totul ordonat si stiam unde se afla orice lucru, chiar si un ac. Apoi mi-am dat seama cam cum s-au simtit cei sapte pitici atunci cand Alba ca Zapada le-a folosit tacamurile, farfuriile, patul. Toata ordinea mea s-a transformat intr-o tentativa de camuflare a unei dezordini profunde :)). Nimic nu mai era la locul lui.

Din toate astea, am realizat ca singuratatea nu face bine, ca am devenit complet neintelegatoare fata de cei din jur, ca simt nevoia sa detin controlul in universul asta, si nu e ok.

Iar dupa ce a plecat, persoana asta care era in plus, a lasat in urma un mare gol, pe care toata curatenia nu-l poate umple.

Si mi-e dor de plimbarile de seara, de noptile pierdute vorbind, rastalmacind si razand bezmeticeste.

Si-mi dau seama ca e practic imposibil sa intalnesc o asemenea persoana aici.

Si-mi mai dau seama cat de multe lucruri despre tine poti invata stand impreuna cu un prieten 7 zile 24/24.

La revedere, Romania, Bonjour, France!

i just moved in. o sa trec peste neplacerile faptului ca nu stiu atata franceza cat sa pot exprima orice as vrea sa zic, in orice moment, ba mai mult, ca nu pot exprima nici macar lucruri simple de cele mai multe ori. (ma incalzesc cu ideea ca inteleg ce mi se zice (de cele mai multe ori) si o sa vina si exprimarea libera curand). am propria mea cutiuta postala, si am propria mea camera de camin. woooow. da, as fi putut sa ma lipsesc de camin, dar conditiile sunt onorabile, asa ca mi-e bine cel putin pentru moment.

am venit cu doua bagaje. in care am indesat cat de multe lucruri am putut.

dar bineinteles ca ajungand aici am realizat cate alte lucruri imi trebuie. si e doar o camera!

cum o fi cand iti cumperi un apartament, sau si mai bine, o ditamai casa, si o iei goala, si trebuie sa cumperi tu fiecare lucru, sa te gandesti ce anume trebuie, si ce e nimerit, sa dai fiecarui spatiu un sens, sa fie totul pe gustul tau. sa-ti imprimi firea in lucruri.

trebuie sa fie grozav. o munca titanica, dar grozava.

cu toate ca eu personal probabil m-as apuca de treaba cu mare drag si apoi ar intepeni undeva intr-un stadiu de mijloc pentru mai multe luni, pana cand cineva m-ar impinge de la spate sa duc lucrurile la sfarsit.

deci imi mai trebuie cel putin un covoras pt camera. si perdele. fara perdele arata ca o casa parasita. de doua zile ma tot pacalesc ca nu e neaparat nevoie de perdele, but it is!

si e groaznic sa faci cumparaturi intr-un oras nou, unde habar n-ai de magazine.

si-mi mai trebuie un frigider mic. si o bicicleta.

si trebuie sa-mi fac un biletel cu numele pentru cutia postala. iuhuu!

si am vazut atatea case superbe in ultimul timp. chiar ii admir pe oamenii care isi mobileaza singuri, se preocupa de designul casei.

cand o sa fiu mare, o sa am si eu o casa superba 🙂